Ora de engleza

In timpul orei de engleza de azi, in timp ce scriam ce ne preda profu', gandurile mele zburau spre cu totul alte probleme: ce sa fac azi cand ajung acasa, sa ma joc-am instalat ieri un joc nou, dar sa zicem ca nu e chiar asa de interesant-, sa ma uit la un film, sau sa pun mana sa invat la engleza-dupa ce ne-a facut morala Bacalu(dom' profesor de la cursu practic de engleza) ma gandeam ca totusi nu as vrea sa ajung la sfarsitul celor 3 ani minunati de facultate cu nimic in plus fata de ce stiam atunci cand m-am inscris la Spiru. Dar ajuns acasa, nici vorba de fapte asa marete. Am ascultat cateva melodii, dar cum maicamea era in camera de-alaturi, nu am putut da muzica mai tare, asa ca am renuntat dupa doar doua melodii ("Save me", melodia celor de la Queen si "Making love out of nothing at all" de la Air Supply), si m-am bagat la joaca pentru cam doua ore. Plictiseala totala si cu jocul asta, ba chiar ajunsese sa ma enerveze pentru ca nu stiam ce alegeri sa fac, si cum in ultimul timp am cam gresit la capitolul "alegerea corecta", am zis ca mai bine o las pe alta data. Cateva minute mai tarziu taicamiu si-a facut aparitia sa ma-ntrebe daca am auzit cat s-a terminat aseara Dinamo-Craiova, asa ca am zis sa rasfoiesc o leaca ziarele sportive on-line. Vai, ce ziare interesante, o gramada de poze si cate zece raduri pentru fiecare articol. Dar la ce sa te astepti intr-o tara unde Libertatea si Click sunt cele mai bine vandute ziare-e clar cat de mult le place romanilor sa citeasca. Cum pe Mess nu mai am motiv sa intru, ma gandeam sa ma apuc de zdranganit la chitara, mai ales ca toata lumea ma sfatuieste sa invat sa cant daca tot o am, dar inainte sa o scot din cutia unde tine companie prafului mi-am amintit ca mama uraste instrumentul asta. Zice ca am dat banii degeaba pe ea (lucru partial adevarat), ca din banii aia era mai bine sa-mi iau ceva de imbracat. Mamele astea, cum le stiu ele pe toate! In fine, m-am trezit cu un chef relativ scazut de a face ceea ce fac de obicei. Asa ca am meditat o leaca. In minte mi-a venit ziua de sambata, cand cei mai buni doi prieteni ai mei au venit in vizita. Pe unul dintre ei (Ovi) il cunosc de pe vremea cand nici nu eram la scoala-bunica lui locuia in casa de peste drum, iar celalalt (Hogea) mi-a fost coleg in clasele 5-8 la scoala. Tin minte cat timp obisnuiam sa petrecem impreuna, uneori de la 8 dimineata la 8 seara. Si uite acum, ani buni mai tarziu, ca a ajuns sa fie o adevarata sarbatoare cand ne vedem-mai ales ca stam si "foarte departe"unii de altii-cateva minute de mers. "Friends forever", riiight. Odata ce incepe munca, timpul pe care il poti petrece cu prietenii se limiteaza la cateva ore pe saptamana. Mai adauga si o prietena, si de la cateva ore pe saptamana ajungi la cateva pe luna. Nici nu vreau sa ma gandesc cand o sa avem fiecare familia lui, probabil o sa ajungem sa ne vedem numai de Craciun. Si Jefferson zicea in Declaratia de Independenta a Statelor Unite urmatoarele:

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness

E adevarat, traim, suntem liberi, dar cum ramane cu "The Pursuit of Happiness"? Viata asta fericita pare sa se termine pentru multa lume odata cu terminarea liceului, sau a facultatii pentru unii. Cati dintre romani pot spune ca sunt fericiti? Parintii mei sigur nu sunt. Ma uit la fratele meu, care munceste in doua schimburi-o saptamana dupa-amiaza, una de noapte-cum e din ce in ce mai trist. Desi are un salariu acceptabil, acum nu mai are timp sa se intalneasca cu prietena lui, cu care obisnuia sa se vada zilnic timp de multe ore pe timpul facultatii. Poate ca cine a zis ca "banii nu aduc fericirea" nu era chiar tampit, daca pentru bani trebuie sa sacrifici atata timp. Intrebarea logica e de ce dracu mai traim, cand munca si somnul ocupa peste 75% din timp. Acum cativa ani viata mi se parea usoara, ba chiar amuzanta. Insa anul trecut, cat timp am fost angajat ca agent de paza-lucram o zi da, una nu-am realizat ca viata nu e deloc asa. Desi aveam o zi libera, eram asa de obosit ca nu-mi ardea sa ies la vreo plimbare, ba uneori nu aveam chef nici macar sa vorbesc cu prietenii mei. World of Warcraft a fost lucrul care m-a tinut in viata lunile alea, aveam pentru ce sa ma intorc acasa. Dupa aproape un an de munca, facultatea a venit ca o prelungire a vietii. Inca trei ani de libertate. Woohoo, eram fericit, dar din pacate prietenii mei inca sunt ocupati cu munca/liceul, asa ca desi acum am destul timp liber, nu am cu ce sa-l ocup, (mai ales ca nu am reusit sa-mi fac prieteni prea buni pana acum la facultate). Asta da noroc.

Dar ca sa inchei intr-o nota optimista va anunt cu bucurie: vine primavara oameni buni! Gata cu frigul, gata cu zapada! Pana si eu, fan al mercurului din termometru cand coboara sub gradatia ce indica zero°C, ajunsesem sa-mi doresc sa vad Soarele din nou. Acum sper ca vara asta nu o sa fie asa extrema cum a fost iarna, altfel o sa-mi fac veacul prin beci!

World War II + Jesus Christ Superstar

Am gasit chestia asta pe net, mi s-a parut amuzanta :)

+

Introducere

Stateam si ma gandeam ca na, acu' ca am si eu blog, tre sa scriu si eu ceva interesant. Dar wtf, sa fie interesant pentru cine? Sa incep sa vorbesc despre lucruri pe care nu le inteleg, sa-mi dau cu parerea cand nu sunt in tema, sa filozofez, asta nu prea ma pasioneaza. Asa ca o sa am, ca prim subiect, ceva ce intereseaza multe alte milioane de oameni de toate varstele care traiesc pe aceasta frumoasa planeta, dar care isi petrec multe ore din viata in alte universuri imaginare. Da, ati ghicit, o sa vorbesc despre jocuri, jucatori, viata de gamer in general.

De cand eram mic copil, si am vazut la un prieten din copilarie un joc Sega, am fost captivat de lumea jocurilor. Si nu dupa mult timp am primit cadou o asemenea "consola". Bineainteles, nu puteam sa ma joc decat cand nu se uitau parintii la televizor, dar si atunci faceam cu randul, cand eu, cand fratele meu. Asta a fost debutul meu in lumea jocurilor virtuale.

Cativa ani mai tarziu, indrumat de mai multi colegi, am pasit pentru prima data intr-o "retea"-sala de calculatoare, sau cum s-o mai numi-si m-am pus in fata "chestiei" care semana cu un televizor-am aflat ca se numeste monitor. Era pentru prima data cand vedeam un calculator, dar nu mi-a luat mai mult de cateva secunde sa inteleg cam despre ce e vorba. Miscam mousu', se misca sagetica de pe monitor. Dadeam click, selectam cate ceva. Dar cand a fost vorba sa intru in jocul numit "Counter Strike", am avut ceva probleme. In fine, cu ajutorul unui tovaras, am reusit sa ma "joinez" si, plecand la lupta cu pistolul fara gloante, mi-am gasit tragicul sfarsitul destul de repede. Jucam execrabil, abea nimeream cate un adversar, si asta numai cand eram "la gramada". Dar asta a fostul "the game" care mi-a deschis apetitul pentru jocurile pe PC.

Sarim peste cativa ani, pana in momentul in care, drept rasplata pentru eforturile depuse de-a lungul primilor opt ani de scoala, si pentru ca am depasit cu bine obstacolul numit capacitate, am primit drept cadou...un calculator. Normal, pe vremea aia nu stiam cum sa instalez Windowsu', si cum tovarasul care se pricepe la calculatoare nu a putut veni cateva zile(cum a zis cineva, nu e om care sa nu aiba un prieten priceput la asta), spre marea mea deziluzie am fost nevoit sa plec cu mama si fratele meu la tara fara sa-l vad macar mergand. Logic ca cele doua saptamani petrecute acolo, departe de PC, mi s-au parut a fii doua luni, si logic ca de dimineata pana seara asta a fost subiectul principal al discutiilor noastre. Dar in fine, am ajuns si acasa si spre fericirea mea cateva zile mai tarziu am pus rotile in miscare, si pentru prima data am auzit in camera noastra minunatul sunet de bun-venit specific sistemului de operare Windows. Ce moment glorios...

Dupa un an in care am jucat numai jocuri single-player, am descoperit ca in sfarsit ajunsese o firma de net si pe strada pe care locuiesc. Cateva zile mai tarziu, pe la ora 10 seara, aveam si eu o conexiune, dar cum nu eram protejat, in cateva momente m-am trezit cu un folder cu film pentru adulti in PC. Nici acum nu inteleg cum s-a intamplat, dar in fine, ce conteaza e ca asta a cauzat un colaps total, "si spoof" erori peste erori, pana cand sarmanul de el a incetat sa functioneze. Am apelat iar la tovarasul cu pricina, si cu ajutorul lui am pus la punct toate operatiunile necesare unei bune functionari, si, imediat dupa plecarea lui, am putut naviga liber pe campia asta aparent nesfarsita a paginilor web.

Ei, acum incepe sfarsitul. Numele lui: World of Warcraft. Fatidica zi a fost cea in care l-am instalat. Timp de vreo 5 ani, mi-a mancat cam o treime din timp. De cand ma trezeam dimineata, pana seara tarziu, numa' WoW, WoW, WoW. Chiuleam de la scoala ca sa ma joc, ma trezeam devreme in fiecare zi ca sa-mi cresc vreun caracter... Privind in urma, mi se pare timp irosit, ani intregi aruncati pe geam, direct in cimitirul numit WoW. Parca vad si acum numele inscriptionate pe piatra funerara: Brekthegreat, Keesha, Tiffany, Rukia si multe altele- numele caracterelor de care eram asa de mandru.

As minti daca as spune ca brusc mi-a trecut pofta de joaca, ca gata sunt un om vindecat. De sindromul asta numit " The Computer Game Syndrome" nu scapi asa usor. Inca ma gandesc la World of Warcraft destul de mult, dar spre norocul meu de cam doua luni atentia mi-a fost atrasa de cineva din RL (real life), cum ar zice wowerii. Stiu ca nu o sa pot renunta definitiv, dar sunt fericit ca am inceput sa petrec mai putin timp in lumea virtuala.

Dar prea mult am vorbit despre mine, acum as vrea sa pun sub lupa viata de gamer in general.

In functie de timpul petrecut in jocuri ei sunt:

*"no lifer-ii", petrec cam 8-16 ore/zi logati in diverse jocuri. (that was me)

*casual gamers-joaca reprize scurte

Normal, omu' care se joaca 1 ora pe zi se distreaza facand asta, in timp ce cel care joaca 8 ore...ei, sa zicem ca pentru el asta este o a doua viata, si cum viata nu inseamna numai distractie, el ia lucrurile de obicei foarte in serios, asa ca jocurile nu mai sunt asa de "fun" pentru el. Dar acum o sa vorbesc strict despre jucatorii de WoW.

Din observatiile mele, cu cat viata unui wower este mai de rahat, cu atat mai mult timp tinde sa petreaca online. Ai note proaste la scoala? Te-a parasit iubita? Locul de munca sucks? Nu mai ai timp pentru iesirile cu prietenii adevarati din cauza programului? Ei bine, WoW este mereu aici sa te ajute. WoW are multe avantaje, cel mai important fiind faptul ca nu conteaza ce varsta ai, ce sex, ce situatie financiara, daca ai cateva kilograme in plus. WoW e pentru toata lumea. In joc nimeni nu te judeca pt ceea ce esti, ci doar pentru ceea ce faci cat timp esti logat. Asa ca exista alte trei categorii de playeri, "noobii"-care joaca dar nu prea se pricep, "casual players"-joaca la un nivel mediu, dar nu vor sa-si piarda prea mult timp in joc, si "pro"-pentru care WoW nu mai are secrete.

Ei, ce e foarte interesant e sa studiezi cum e romanu' in WoW. Ca si in RL, romanu' e mereu nemultumit. Se simte mereu nedreptatit, iar cand pierde, nu e niciodata vina lui: a avut lag (latency), nu i-a mers mousu etc. Majoritatea romanilor se asteapta sa fie invitati la diverse evenimente chiar daca nu sunt pregatiti pentru ele-ceva gen: esti clasa a 8-a si vrei sa te invite la balul bobocilor la nu stiu ce liceu. La primirea unui raspuns negativ, romanu' reactioneaza in mod violent, niciodata nu admite ca poate e vina lui. Romanul rade, dar cel mai mult...romanul injura. Poate ca nu inteleg alte limbi, si nu as putea spune ca ceilalti nu o fac, dar nu am vazut decat un compatriot care sa nu scoata o injuratura macar de doua-trei ori pe zi. Romanul e critic, si poate asta e trasatura principala a wowerului de origine carpato-danubiano-pontica. Nimic din ce face restul nu il satisface, mereu e loc de mai bine. Surprinzator lucru, in RL romanu se multumeste cu putin, dar in WoW vrea mereu mai mult. Intotdeauna se lupta pentru suprematie. Si desi romanu' e mare jucator, cu regret o spun, ar trebui sa nu se mai considere "cel mai bun dintre cei buni". Daca s-ar lepada de aroganta asta, romanu' ar fi jucatorul perfect. Dar cu bune, cu rele, woweru roman e un jucator de baza, nelipsit de pe campul de lupta.

Si pentru ca sinceritatea e una calitatile mele (riiiight), trebuie sa o spun: si eu ma incadrez in tipul clasic de roman.

Cred ca aici o sa pun punct acestui foarte interesant monolog, cu speranta ca in zilele negre, cand obsesia mea veche ma va ameninta, o sa fiu salvat de gandurile transpuse mai sus.